Vreau un City break

Vreau un City break… departe de cotloanele gandurilor, departe de luminile ratiunii… Sa zbor prin vazduhul incert, sa plutesc printre norii viselor, sa privesc orizontul sperantei…

Firul gandului…

Ti-ai lasat firul gandului sa alunece prin parul meu, trezind senzatii ce mi s-au oprit in pantec. Ti-ai ascuns tandretea sub piele si m-ai invelit cu ea. Ai presarat emotii si ai plantat dorinte cu atingeri. Ti-ai pus dorul in priviri si mi l-ai strecurat in gand. Iar sufletul… ti-a suras pe buze si mi l-ai dat sa-l sorb… Si-acum imi curge prin vene…

Fara cuvinte

De cand ai plecat ma simt intr-una obosita. Parca mi-ai luat toata vlaga cu tine. As dormi zile si nopti in sir, sa treaca o data perioada asta de dupa. Cand simt ca nimic n-are sens, totul e lipsit de viata…

Deja jucam jocul asta de ceva timp si ne-am obisnuit. Pleci, te retragi, te  inchizi… E greu.. M-am retras si eu.. in interior.. La suprafata incerc sa pastrez

Cu biciul in mana…

M-a trezit telefonul din leneveala. Era D. Cu mari emotii am raspuns:

– Ce faci domnisoara?

– Ma rasfat – am zis cu un nod in gat. Ce faceti? Ati ajuns? Imi place sa il intreb la plural, sa nu uit(am) niciodata realitatea.

– Da. Inca nu in Cj, dar curand. Mi-era dor sa-ti aud vocea…

– …. – n-am putut sa zic ceea ce era evident.

– Ma gandeam ca ma ajuti cu ceva, zise el, facandu-se ca ignora tacerea mea.

– Ce-ti doreste inimioara?

– Poti sa mergi la ora 12:00 sa te intalnesti pe strada x cu cineva sa-ti dea ceva pt mine?

– Nu inteleg… – si eram efectiv in ceata.

– Ajung in Cj abia mai tarziu, respectivul pleaca intre timp si asa imi asigur si o intalnire macar scurta cu tine.

– Chiar simti ca ai nevoie de pretexte sa ma vezi?

– Eu nu, dar am senzatia ca ai tu…

– He he… psihologia inversa… cu mine o aplici? i-am spus, desi ii dadeam dreptate in totalitate. Prea bine ma cunoaste… Dar ce trebuie sa-ti dea?

– O sa vezi acolo. Nu e nimic voluminos, dar inseamna foarte mult pentru mine. Nu mai pot vb prea mult. Ma ajuti?

– Pentru o cafea, de ce nu, am spus zambind, ca sa ascund emotiile ce m-au luat la gandul ca o sa-l vad din nou.

– Ok. Ma anunti printr-un mesaj cand ai rezolvat?

– Sigur. Ma bucur ca vii, am ingaimat inecandu-ma.

– Te pup, ca nu mai pot vb. Astept mesaj.

………

Eu: mi-a dat o cheie. Anunta-ma cand ne vedem sa ti-o dau.

El: e cheia de la camera noastra. O sa o pastrezi tu. Am inchiriat-o pe cat timp o sa fiu aici. Azi la 4 o sa fiu putin liber. Te astept la apartament, pe str x. Nu ma lasa te rog sa stau in strada…

Nu i-am raspuns nimic, caci imi rasunau in minte vorbele lui de mai devreme: Nu e nimic voluminos, dar inseamna foarte mult pentru mine. Nu stiam ce sa fac, sa turbez de nervi sau sa ma bucur??? Eram atat de fericita ca sta cineva cu mine in apartament exact cand vine el in tara… Eram linistita ca n-o sa pot cadea ispitei, ca nu o sa avem unde. Dar e cu 2 minute mai smecher decat mine. Surpriza!

Aveam 3 ore si jumate la dispozitie sa ma hotarasc ce fac cu ce ma imbrac. Ca pana la urma era clar ce fac. Si cum “toate cheile-s la mine” si imi place si mie sa fac surprize, l-am asteptat doar in lenjerie, cizme negre lungi si un bici in mana … suflet.

Sa nu taci…

Sa nu taci…

Lasa tumultul inimii sa sparga intunericul…

Sa se strecoare firul de lumina in sufletul tau.

Sa nu fugi…

Lasa teama trecutului sa te ajunga din urma…

Sa lase apoi in departare doar o umbra!

Sa nu strigi…

Lasa emotiile sa curga alene…

In liniste sa-ti impresoare sufletul.

Sa nu mori…

Lasa sufletul deschis spre noi orizonturi…

Sa intre pe furis aripi de speranta.

De Craciun…

Am imbodobit amandoi bradul, cu gesturi familiare si jucause. A fost una dintre cele mai frumoase zile de ajun. Petrecuta in doi, departe de vanzoleala sarbatorilor, la lumina semineului si in compania unei sticle de Feteasca Neagra. Am retrait prin amintiri povestea noastra, inedita si incitanta, recreand prin atingeri, saruturi si suspine fiecare emotie traita in toate aceste luni. Degetele lui alunecau pe pielea mea fina cu o tandrete cum n-am simtit de mult. Saruturile gemeau a dor. Imbratisarile spuneau tot ce n-a spus in cuvinte. Posesiunea lui a fost o abandonare calda, totala, dar prea tarziu.. A stiut, El a stiut ca va fi ultima. Gesturile lui impartaseau toate cuvintele nespuse, in ultimul ceas, cu speranta acceptarii. “Era frumos la el in suflet, dar prea tarziu la mine-n gand.”

A fost Craciunul de adio, ultima noapte de dragoste. Urmeaza un nou inceput. Fara El…

AMR 3…

Numar zilele… Numar orele… Numar zambetele si imbratisarile din mesaje… Saruturile trimise sub forma de emoticoane.. Numar clipele de emotii bulversante, inabusite stangaci in sufletul ravasit. Imi numar respiratiile in timp ce stau si privesc in gol, nestiind ce va fi dupa. Traiesc! Asta e sigur. L-am simtit, pret de cateva clipe, al meu. Mi-a fost de ajuns? Nu mai conteaza. Intervine bariera… realitatii. Cade nemiloasa in fata drumului nostru impreuna. Este pretul platit pt clipele de fericire si implinire sufleteasca pe care mi le-a dat.. pe care ni le-am dat. Un sarut… nimic mai mult. Cred ca mi-ar fi si teama de mai mult. E mai bine asa.. e mai sigur asa. Nu poti cere de la viata sa-ti dea tot! Nu poti incalca reguli si apoi sa astepti sa primesti ce-ti doresti. El (o sa-i spun D, sa nu-l confundam cu El) a ales mai de mult un drum alaturi de ea. De fapt a ales acelasi drum de 2 ori.. (alta poveste – poate v-o spun altadata). Practic a ales si pentru mine. 😀 Sad but true… Nu mai pot face nimic. Decat sa accept situatia, sa-mi sterg dorintele, dorul, emotiile, visele, nevoile de pe mine, sa ma scutur de ele si sa merg mai departe cu capul sus. Sa privesc optimista in viitor, sa vad partea plina a paharului ( care poate fi aia????!!!), sa vad viata roz… Mda, poate printre stelele verzi pe care le vad in timp ce cad in lesin! :)) Mai fac si haz de necaz… ca altceva nu mai pot face.
Doar in momente ca acestea realizezi cat de scurt e timpul si cat de nemilos! Trece, fuge… fara sa tina cont de nimeni si de nimic. Totul se comprima, se strange ca intr-o presa. Orizontul se ingusteaza, ca si mijlocul unei clepsidre si se scurge, cu bucati mici din mine in neant. Nici nu stiu ce-mi doresc: sa se opreasca timpul sau sa treaca mai repede… sa vad ce e dincolo!

Alegeri…

Alegeri… Sentimente contradictorii… Decizii… Renunț? Merg mai departe? Merită investiția? Merită așteptarea? Cineva îmi spunea zilele trecute că, cu cât așteptarea este mai mare, cu atât pretențiile cresc și dezamăgirea poate fi mai mare in final. Din păcate cam așa e… Însă mă întreb: e posibil să mă fii înșelat în privința lui? ”Promisiunea” atingerii lui, a sărutului lui fierbinte, umed și năucitor, care aproape m-a lăsat fără suflare, să fie doar amăgire? Și acum îi simt mângâierea pe încheietura mâinii, când mi-a luat mâna în mâna lui și mi-a spus: ”vreau să știu totul despre tine!”… Privirea plină de dorință… răsuflarea plină de emoție… vocea tremurândă… nu pot fi toate minciuni! Și feeling-ul acela intens când mă gândesc sau vorbesc cu el, nu poate fi amăgire! Întâlnești rar astfel de sentimente…

Cred că e păcat să dau cu piciorul înainte de a afla unde ar putea duce. Însă câtă răbdare mai trebuie să am? Cât îi va lua lui să-și facă curaj și să-și depășească temerile? Îl simt acolo, îl simt că vrea, însă se pare că încă sechelele sunt mai puternice. Mingea e la el în teren. Depinde dacă îi place mai mult să dribleze sau să înscrie! :))  Ce comparație am găsit! Dacă stau bine și mă gândesc, sper să-i placă și una și alta. 😉

Așteptarea e luuungă…. Provocarea e maaare… Răbdarea mea nu va cunoaște limite! 😀