Men

Îmi plac bărbații care știu cum să mă atingă, ca să mă incite. Mai ales dacă la început mă “ating” intelectual. Să mă atragă în conversații ore întregi, asftel încât să nici nu simt cum îmi intră sub piele. Să mă trezesc cu sete de a-i asculta, îndrăgostită de …. memoria lor și poveștile interminabile pe care mi le spun. Să mă țină apoi captivată 15 minute cu un subiect foarte detaliat legat de timp, secunde, rotațiile lunii și calcule matematice complexe, în urma cărora câștigăm 2 ore în plus de viață și să mă facă apoi să mă întreb ce aș vrea să fac în acele 2 ore… :)) Aș alege să le petrec cu el, doar pentru că nu vreau să pierd orgasmul intelectual pe care mi-l oferă…

Îmi plac bărbații spontani. Care te fură pentru o “masă” între cearceafuri când te întâlnesc din greșeală sau transformă o cafea în “orgasmul de dimineață”…

Îmi plac bărbații cu simțul umorului, receptivi la aluzii, care știu să întoarcă o pasă bună ridicată la fileu, dar și să încaseze un As cu zâmbetul pe buze. Cei care au simțul umorului pe gustul meu sunt de obicei și jucăuși, iar asta e un mare atu. Să știe să râdă cu poftă la o glumă trântită printre gemete și să transforme momentul apoi în unul pasional…

Îmi plac bărbații hotărâți, care, exact pe când nu te astepți, te iau și-și bagă mâinile în părul tău, într-un sărut incitant… Te lasă curioasă o perioadă și apoi te iau și-ți satisfac curiozitatea pe îndelete, explorând fiecare zonă, tachinând și gustând, cu atingeri fine la început, dominant și ferm spre final…

Îmi plac bărbații atenți și curioși, să te descopere, să te deschidă, să-ți dezgolească vulnerabilitățile,  să știe să asculte și să înțeleagă orice geamăt, orice fremătare. Să îți intre sub piele și să te facă să ajungi să te încălzești doar când îi auzi vocea la telefon…

E greu să găsești bărbatul care să le aibă pe toate… Așa că alegi să îi guști, în cocktail-uri de câte 2-3 calități, cu curiozitate, nerăbdare și răsfăț!

Advertisement

Suflete tinandu-se de mana…

Claxon. “ce-am facut?” Ma uit stanga … Ma uit dreapta… Spate… Aaahhh…” Tu erai?” Imi face semn sa trag pe dreapta. Intra in masina si simt cum inima mi se urca in gat. Foarte natural imi pune mana pe picior si zice cu un zambet dezarmant in priviri:  “ai timp de o cafea?”.  Incuviintez din cap, caci imi cam pierdusem glasul si imi spune sa ma tin dupa el, ca stie el unde sa mergem. Il urmez, ascultatoare, in timp ce gandurile joaca pingpong in capul meu. De ce i-am lasat portita deschisa spre sufletul meu? Acum tranteste usa de perete si intra pana in strafunduri! Am zis ca sunt stapana pe situatie, am zis ca ma descurc eu dupa ce pleaca… Insa emotiile care imi strabat corpul din momentul in care a intrat la mine in masina, imi spun ca am cam dat de dracu’. 😀 E ciudat cum poti sa te cenzurezi timp de 5 ani, sa te controlezi, sa nu te lasi dus de val si in cateva zile sa mototolesti autocontrolul si sa-l arunci la gunoi… sa te lasi in cadere precum o cascada si sa simti cum sentimentele navalesc peste tine si te afunda tot mai adanc…

Ne asezam la masa si il vad cum ma priveste vesel si spune: “Nici nu stii cat ma bucur ca te-am intalnit! Abia acum realizez cat de putin familiari suntem unul cu altul.. Am niste emotii acum ca te vad in fata mea…”

Uimita de sinceritatea dezvaluirilor lui, imi ascund privirea in pamant, ca nu o pot sustine pe a lui. Ma bucur sa aud ca nu doar eu sunt emotionata. Incet reusesc sa ma relaxez si il privesc senina. Ochi verzi, par saten, inalt… mai inalt ca El, privire sincera si calda… Da, nu sunt obisnuita cu el… Nu mi-e familiara prezenta lui, insa ii simt sufletul langa al meu. E de ajuns sa ne uitam unul la altul si sa stim ca sufletele ni se tin de mana. Subiectul ramane in aer. Vorbim banalitati… Cautam subiecte care sa umple timpul si sa sparga tacerea dintre sufletele noastre. Tot ce vreau sa-i spun ramane in varful buzelor… si realizez ca nici nu e cazul sa spun ceva, ca stie.. si stiu… Conversatia privirilor spune tot… oglinzile sufletelor ne reflecta emotia, sentimentele si lumineaza canalul de comunicare. In valtoarea povestilor, intinde mana si o acopera pe a mea, continuand sa asculte si sa aprobe aberatiile mele despre trafic, vreme si hypermarket. Caldura mainii lui imi spune ca ii e dor de tot ce n-am trait. Ii prind varful degetelor in palma mea, sa stie ca traim aceeasi drama a necunoscutului. Continua cu Festivalul din weekend, pretul la benzina si filmul pe care vrea sa il vada. Ii inteleg emotia din strangerea de mana, dorinta din mangaierea abia perceptibila a degetelor si haosul din suflet din privirea patrunzatoare. Traim aceeasi poveste, impartasim aceeasi taina, privim acelasi rasarit… Cerem nota, caci ne-am spus tot ce aveam de spus. Ne imbratisam, ne indepartam aparent detasati, iar sufletele noastre pleaca dansand, tinandu-se de mana…

Urc in masina si primesc mesaj… “Inca nu stiu cand plecam, s-ar putea sa se mai amane putin, caci ii lipsesc ceva acte. Mai avem timp…” Nu stiu daca sa ma bucur sau sa-mi fie teama… Dar sufletul danseaza in continuare…

Alegeri…

Alegeri… Sentimente contradictorii… Decizii… Renunț? Merg mai departe? Merită investiția? Merită așteptarea? Cineva îmi spunea zilele trecute că, cu cât așteptarea este mai mare, cu atât pretențiile cresc și dezamăgirea poate fi mai mare in final. Din păcate cam așa e… Însă mă întreb: e posibil să mă fii înșelat în privința lui? ”Promisiunea” atingerii lui, a sărutului lui fierbinte, umed și năucitor, care aproape m-a lăsat fără suflare, să fie doar amăgire? Și acum îi simt mângâierea pe încheietura mâinii, când mi-a luat mâna în mâna lui și mi-a spus: ”vreau să știu totul despre tine!”… Privirea plină de dorință… răsuflarea plină de emoție… vocea tremurândă… nu pot fi toate minciuni! Și feeling-ul acela intens când mă gândesc sau vorbesc cu el, nu poate fi amăgire! Întâlnești rar astfel de sentimente…

Cred că e păcat să dau cu piciorul înainte de a afla unde ar putea duce. Însă câtă răbdare mai trebuie să am? Cât îi va lua lui să-și facă curaj și să-și depășească temerile? Îl simt acolo, îl simt că vrea, însă se pare că încă sechelele sunt mai puternice. Mingea e la el în teren. Depinde dacă îi place mai mult să dribleze sau să înscrie! :))  Ce comparație am găsit! Dacă stau bine și mă gândesc, sper să-i placă și una și alta. 😉

Așteptarea e luuungă…. Provocarea e maaare… Răbdarea mea nu va cunoaște limite! 😀

Just waiting…

Timp de 2 zile nu a dat niciun semn. Am zăcut în pat, așteptând să sune, să intre pe net… SMS… orice. Nu înțelegeam… cu ce greșisem? Ce s-a întamplat de fapt? A fost un vis? Știam că nu, că era real! În sfârșit era real! Toate bănuielile mele s-au adeverit! Poate să existe și astfel de pasiune! Mă durea carnea de câte ori îmi aminteam sărutul… Îl doream cum nu mai dorisem niciun bărbat! Și el nu mă dorea… sau a fugit de mine?.. Dar telefonul din miezul zilei, ce sparse tăcerea, îmi infirmă această bănuială:

El : – Ce faci? Ești bine?
– Ăăăăăăăă… cred că da, acum da!
– Te gândeai la mine?… (cu o voce atât de gravă și sexi, că mi-a dat fiori… pe lângă inima care-mi bătea să-mi sară din piept!!)
– Încercam să nu… dar…
– Nu mai încerca… Tot ce simți e legat de mine… Tot ce vrei e legat de mine!! Nu-i așa?
(Îmi venea să-i urlu în față NUUUUUUU) – Da, așa-i… și ce ai de gând să faci cu asta?
– Încă mă gândesc… Practic încă îți simt gustul pe buzele mele… Încă am provizii… Trebuie să închid acum. Pa pa…
– Daaar…

Dar tonul de ocupat mi-a înăbușit strigătul. Am rămas din nou singură… în liniște… Noroc că mâine e luni!!