Vreau un City break

Vreau un City break… departe de cotloanele gandurilor, departe de luminile ratiunii… Sa zbor prin vazduhul incert, sa plutesc printre norii viselor, sa privesc orizontul sperantei…

Sa nu taci…

Sa nu taci…

Lasa tumultul inimii sa sparga intunericul…

Sa se strecoare firul de lumina in sufletul tau.

Sa nu fugi…

Lasa teama trecutului sa te ajunga din urma…

Sa lase apoi in departare doar o umbra!

Sa nu strigi…

Lasa emotiile sa curga alene…

In liniste sa-ti impresoare sufletul.

Sa nu mori…

Lasa sufletul deschis spre noi orizonturi…

Sa intre pe furis aripi de speranta.

Advertisement

Toamna sufletului meu…

E toamna in sufletul meu…
E toamna in par si prin gene,
Pierduta in vise, alene,
De toamna… in sufletul meu.

E toamna prin amintiri,
Departe prin ceata si nori,
E toamna, e frig si e dor,
De toamna… prin amintiri!

E toamna si totusi speranta,
Cand ploua in suflet si in gand,
Cu amintiri, rand pe rand,
De toamna… Si totusi speranta!

Suflete tinandu-se de mana…

Claxon. “ce-am facut?” Ma uit stanga … Ma uit dreapta… Spate… Aaahhh…” Tu erai?” Imi face semn sa trag pe dreapta. Intra in masina si simt cum inima mi se urca in gat. Foarte natural imi pune mana pe picior si zice cu un zambet dezarmant in priviri:  “ai timp de o cafea?”.  Incuviintez din cap, caci imi cam pierdusem glasul si imi spune sa ma tin dupa el, ca stie el unde sa mergem. Il urmez, ascultatoare, in timp ce gandurile joaca pingpong in capul meu. De ce i-am lasat portita deschisa spre sufletul meu? Acum tranteste usa de perete si intra pana in strafunduri! Am zis ca sunt stapana pe situatie, am zis ca ma descurc eu dupa ce pleaca… Insa emotiile care imi strabat corpul din momentul in care a intrat la mine in masina, imi spun ca am cam dat de dracu’. 😀 E ciudat cum poti sa te cenzurezi timp de 5 ani, sa te controlezi, sa nu te lasi dus de val si in cateva zile sa mototolesti autocontrolul si sa-l arunci la gunoi… sa te lasi in cadere precum o cascada si sa simti cum sentimentele navalesc peste tine si te afunda tot mai adanc…

Ne asezam la masa si il vad cum ma priveste vesel si spune: “Nici nu stii cat ma bucur ca te-am intalnit! Abia acum realizez cat de putin familiari suntem unul cu altul.. Am niste emotii acum ca te vad in fata mea…”

Uimita de sinceritatea dezvaluirilor lui, imi ascund privirea in pamant, ca nu o pot sustine pe a lui. Ma bucur sa aud ca nu doar eu sunt emotionata. Incet reusesc sa ma relaxez si il privesc senina. Ochi verzi, par saten, inalt… mai inalt ca El, privire sincera si calda… Da, nu sunt obisnuita cu el… Nu mi-e familiara prezenta lui, insa ii simt sufletul langa al meu. E de ajuns sa ne uitam unul la altul si sa stim ca sufletele ni se tin de mana. Subiectul ramane in aer. Vorbim banalitati… Cautam subiecte care sa umple timpul si sa sparga tacerea dintre sufletele noastre. Tot ce vreau sa-i spun ramane in varful buzelor… si realizez ca nici nu e cazul sa spun ceva, ca stie.. si stiu… Conversatia privirilor spune tot… oglinzile sufletelor ne reflecta emotia, sentimentele si lumineaza canalul de comunicare. In valtoarea povestilor, intinde mana si o acopera pe a mea, continuand sa asculte si sa aprobe aberatiile mele despre trafic, vreme si hypermarket. Caldura mainii lui imi spune ca ii e dor de tot ce n-am trait. Ii prind varful degetelor in palma mea, sa stie ca traim aceeasi drama a necunoscutului. Continua cu Festivalul din weekend, pretul la benzina si filmul pe care vrea sa il vada. Ii inteleg emotia din strangerea de mana, dorinta din mangaierea abia perceptibila a degetelor si haosul din suflet din privirea patrunzatoare. Traim aceeasi poveste, impartasim aceeasi taina, privim acelasi rasarit… Cerem nota, caci ne-am spus tot ce aveam de spus. Ne imbratisam, ne indepartam aparent detasati, iar sufletele noastre pleaca dansand, tinandu-se de mana…

Urc in masina si primesc mesaj… “Inca nu stiu cand plecam, s-ar putea sa se mai amane putin, caci ii lipsesc ceva acte. Mai avem timp…” Nu stiu daca sa ma bucur sau sa-mi fie teama… Dar sufletul danseaza in continuare…

Cutia Pandorei…

E ciudat cum un suflet poate sa-ti fie atat de apropiat, fara sa-i cunosti in detaliu chipul! De cand ne stim – de aproape 5 ani, ne-am vazut poate de 10 ori… dar am povestit aproape zilnic. Cunosc cotloanele ascunse ale mintii lui… dar nu-i cunosc liniile lasate de timp pe obraz… Cunosc fericirea ascunsa in sufletul lui, dar nu-i cunosc zambetul din priviri aferent fericirii… Cunosc cuvintele cu care se joaca zi de zi, dar sunetul vocii lui nu-mi este familiar… Cunosc caldura cu care-si deschide sufletul (cand nu e vorba de noi, bineinteles… :D), dar caldura atingerii lui imi e straina…

Ma cuprind emotiile cand imi imaginez prima si ultima noastra noapte… Incerc sa nu ma gandesc, dar franturi de poveste mi se perinda prin suflet… Inca mai am timp sa ma razgandesc, inca mai pot da inapoi… Dar nevoia de el ma atrage ca un magnet. Ce ti-e si cu cutia Pandorei … Am deschis-o in aceasta poveste si acum toate bijuteriile ei ma indeamna sa le port. Imi impletesc pasiunea in par, din dorinte imi fac cercei, curiozitatea mi-o innod ca bratara,  iar pacatul il pun drept colier… Speranta… ramane inchisa, caci nu-mi permit sa sper…