Ciudat… In adolescenta si chiar pana târziu, dupa facultate, tristetea ma inspira. Puteam sa scriu (diverse, chiar si poezii) doar cand sufeream. Acum, tristetea parca ma inhiba. Nu mai pot sa scriu, sa ma exprim, sa ma eliberez de tot ce e in sufletul meu. Totul e înăbușit, totul e sugrumat, fără cale de ieșire. Si, in loc sa ma descătusez, sa pot apoi respira aer proaspăt, putrezesc parca mocnit. Nu ma pot bucura de primăvara – așa indecisa cum e ea, nu ma pot bucura de prieteni, nici măcar de mine. Lancezesc doar intr-o stare de latenta, intr-o continua așteptare, foarte pasiva. Si ma urăsc pentru asta! Ma urăsc pentru faptul ca nu am puterea sa merg mai departe. Ca nu găsesc resurse sa-mi vindec sufletul. Ca nu reușesc sa vad lumina de la capătul tunelului.
Cum era? Toate trec… Aștept sa treacă!
@soffys 