Viața de amanta





Începusem la un moment dat un post in care scriam despre regulile de a fi amanta. Si descriam cu amănunte cum e bine sa păstrezi tot timpul o mică distanța, sa nu te implici total, sa faci un pas in spate când simți ca te-ai lăsat dusa de val, căci e foarte ușor sa ajungi sa speri, sa-ți faci planuri si sa ai așteptări, dacă nu privești si rațional din cand in cand relația. Si credeam atunci ca pașii înapoi îmi vor da un echilibru si ma vor feri de suferințe ulterioare. 

Ma bucur acum ca nu mi s-a părut atunci un post de calitate si nu l-am publicat. Căci viața e ironica si vine si ne da peste nas cand ne așteptam mai puțin. Nu poți fugi de suferința nicicum. Tot ceea ce simți, chiar dacă in timp încerci sa reprimi si sa te controlezi, te ajunge din urma si, pe cand credeai ca ți-ai revenit, te lovește si mai tare si intri ca intr-o stare de sevraj. Si simți cum te doare carnea pe tine de dor si îți pierzi respirația înghițindu-ți lacrimile, in încercarea de a pune capăt furtunii din sufletul tău. Si te enervezi si mai tare pe reacțiile tale si te încăpățânezi cu disperarea unui copil răsfățat sa nu lași tumultul sa te acapareze, însă totul e in zadar. 

Si cu sufletul făcut bucăți, te intrebi cât din ce ai crezut ca ai trăit a fost de fapt adevărat. Oare ce spuneau toate cuvintele nespuse? Oare tăcerile au însemnat ce ai simțit tu? Sau totul a fost doar in capul tău… Acum cand liniștea e tot ceea ce ai, cand nici tăcerea nu mai știi e înseamnă, cum poți privi in urma fără regret? De fapt nu regret … Ci incertitudine. O incertitudine dureroasa, ce te mânâncă din interior si îți omoară orice amintire pozitivă a ceea ce a fost. Căci in momentul asta totul e trecut prin filtrul deznădejdii si al dezamăgirii. Acum cauți răspunsuri si fiecare celula a corpului tau are nevoie de confirmarea ca n-a fost totul doar un vis. Ca nu poți arunca 6 ani pe apa sâmbetei așa ușor. Mai ales ultimul an, pe care il credeai plin de semnificatii.  

Realizez ca sunt in prag de depresie. Realizez ca va trebui sa trec si prin asta in drum spre vindecare. Nu mai știu câți pași mai sunt pana acolo. Erau parca 9 in total. O sa-i parcurg pe toți, cu stoicism, ca sa pot ajunge intr-un final sa privesc in urma si sa văd ca toate astea au avut un rost. Acum nu pot vedea asta, am privirea încețoșată si mintea tulbure de prea multă suferința. Acum ma întreb dacă chiar am fost atât de oarba… Dacă instinctul m-a putut înșela intr-atât încât sa simt lucrurile atât de diferite de realitate. Acum ma ascund in spatele unei măști, dincolo de amintiri, căutând adevarul. Masca îmi acoperă si-mi protejează sufletul rănit, in așteptarea vindecării. 

Se zice ca timpul le rezolva pe toate. Tot ceea ce trebuie sa fac este sa aștept, nu? 😀

P.S. : Diacriticile nu le-am pus eu, le-a pus telefonul, din păcate doar din loc in loc. Il scuzați, nu? ;))

Relatia imposibila…

image

Te priveam in timp ce povesteai vrute si nevrute si conduceai. Era momentul perfect sa te studiez, asa concentrat, fara sa realizezi ca-ti urmaream fiecare linie a fetei, fiecare licarire a ochilor, fiecare grimasa a povestirii. Era placut, calm si confortabil cu tine. Realizam ca, desi nu ma asteptam, te gaseam extrem de atragator. As fi putut sa te ascult o vesnicie, daca ma lasai sa te privesc, intre timp, “pe furis”. Imi placea sa te surprind privindu-ma fugar Continue reading

Nimic…

Am senzatia ca viata mea sta pe loc. Nu se mai intampla nimic. V-ati prins ca am luat o pauza, dar a fost o pauza totala (pe plan personal) de online. M-am refugiat in carti (din alea cu miros de hartie si cerneala), in seri linistite la un pahar de vin si de povesti, in plimbari de primavara… N-am simtit nevoia de nimic altceva. A fost parca o regasire a linistii interioare, o perioada “retro”, fara nimic din ce inseamna tehnologie mondena – tv, facebook, wordpress si altele de genul. Am ales sa traiesc efectiv (nu ascunsa in spatele unui laptop) si a fost foarteee bine, revelator chiar. Ar trebui sa incercati si voi odata.

Insa azi, m-am trezit cu sentimentul ca stau pe loc. Inexplicabil si paradoxal. Am realizat ca inafara de job, restul aspectelor din viata mea n-au mai avansat. Si am o foame de noutati! Insa si o lene de a face ceva… 😀  Asa ca momentan stau si astept sa se intample ceva. Parca si starea mea este ca o alerta, ca linistea dinaintea furtunii. Si se dezvolta parca intr-o stare interioara de agitatie, fara un motiv real. Nu stiu ce se intampla, nu stiu ce ma asteapta si inca nu sunt sigura ca vrea sa stiu. Mi-e bine asa, dar parca ceva lipseste. E totul mult prea obisnuit, mult prea rutinat pentru mine. Nu ma recunosc, ma intreb daca imi place ce am devenit. Oare ma maturizez? ;))

P.S.: Niciodata … :))

P.S.2: Nu am nici macar inspiratie sa caut o poza potrivita postului… Ma scuzati de data asta 😉

Tu alegi Everestul?

Image

Nu stiu cum fac de ma indragostesc tot de persoane nepotrivite: prietenul cel mai bun al unui fost prieten, prietena mea din tinerete, un prieten bun care e casatorit… Caut special relatiile imposibile? Sau faptul ca sunt imposibile le da amploare in sufletul meu?…!! Se stie ca noi femeile suntem in primul rand indragostite de drama. Nu m-am imaginat niciodata asa. Insa viata vine, imi da 2 palme si imi arata ca sunt fruntasa de fapt la aceasta categorie. 🙂

Intotdeauna am fost adepta trairii sentimentelor pe care le intalnesti. Oamenii iti ies in cale cu un motiv. De fiecare data. Daca ti-e dat sa traiesti povesti frumoase cu oameni nepotriviti ce faci? Inchizi ochii, strangi din suflet si alungi pasiunea ce te cuprinde? Sau o lasi sa te copleseasca, sa-ti intre in carne si-n oase, sa-ti arda sufletul pana la ultima bucatica?

Nu cred in pacatul iubirii. Caci dragostea nu e o alegere, e o traire. Iti intra singura in suflet. Alegerea ta este de a o trai cu adevarat sau doar pe jumatate. Cat de frumos zicea in Jurnalul unui infidel:

“Gândește-te că pentru fiecare iubire pe care o întâlnești, există câte un Everest. Nimeni nu știe cât vei rămâne acolo, dar merită să încerci. Pentru că ai doar două opțiuni: te urci pe cel mai înalt vârf, iubești, ești fericit și liber, dar riști să mori, sau… îți alegi un ”Everest” mai accesibil, care nu te solicită atât de intens, care te satisface, te face să te simți comod, confortabil și atunci… nu riști să mori. Decât pe dinăuntru. Doar tu alegi.”

 Poti alege altceva decat Everestul?

In uitare…

In uitare

Azi mi-am pus miere in cafea. De obicei o beau neagra. Azi n-am putut. Gustul amar mi-a alunecat pana in suflet si l-am simtit cum se strange a durere. Mierea a fost ca un balsam. A uns ranile si a lipit fisurile. Azi. Maine… cine stie?

Azi mi-am pierdut gandurile prin carti. Mi-am ascuns nevoia de tine in pagini albe si dorul intre aglomerari de litere, iar asteptarile le-am alungat printre sperantele altora. Am alergat printre randuri cautandu-ti gandurile.  Azi. Maine… cine stie?

Ce faci oare acum? Simti furnicaturi cand inchizi ochii si imi urmaresti varfurile degetelor alunecand pe pielea ta? Te-am pictat dominant deasupra mea, amestecand culori pe gat, umeri, piept, abdomen, coapse… Simti inclestarea degetelor pe perne si rasuflarea fierbinte pe gatul tau? Mi-ai strivit bratele, coapsele, sanii, faptura cu greutatea sufletului tau. M-ai amutit in saruturi si m-ai incatusat in imbratisari. Iti simt buzele umede si calde cautandu-mi frenetice sufletul. Ti-ai ascuns taina in sufletul meu, ai impins-o adanc, penetrand cu miscari posesive. M-ai luat, m-ai avut, m-ai ascuns in uitare. Te caut, te alung, te chem in uitare. Azi. Maine… cine stie?

Sa nu taci…

Sa nu taci…

Lasa tumultul inimii sa sparga intunericul…

Sa se strecoare firul de lumina in sufletul tau.

Sa nu fugi…

Lasa teama trecutului sa te ajunga din urma…

Sa lase apoi in departare doar o umbra!

Sa nu strigi…

Lasa emotiile sa curga alene…

In liniste sa-ti impresoare sufletul.

Sa nu mori…

Lasa sufletul deschis spre noi orizonturi…

Sa intre pe furis aripi de speranta.