Te priveam in timp ce povesteai vrute si nevrute si conduceai. Era momentul perfect sa te studiez, asa concentrat, fara sa realizezi ca-ti urmaream fiecare linie a fetei, fiecare licarire a ochilor, fiecare grimasa a povestirii. Era placut, calm si confortabil cu tine. Realizam ca, desi nu ma asteptam, te gaseam extrem de atragator. As fi putut sa te ascult o vesnicie, daca ma lasai sa te privesc, intre timp, “pe furis”. Imi placea sa te surprind privindu-ma fugar Continue reading
Nu pot sa scriu… nu-mi vine sa scriu… Desi as vrea, ca sa pot sa caligrafiez emotiile si amintirile, sa incondeiez nostalgia si melancolia si sa compun versuri de dor in tacere. Insa totul e inchis intr-un sertar al sufletului. Departe de constiinta, de logica… sa nu ajunga sa fie tocat marunt, despicat in patru si supus ratiunii in cel mai mic amanunt. Sa ramana pur, traire si atat… fara analize, fara explicatii, fara consecinte, fara asteptari. Doar feelingul acela cald, de imbratisare familiara, de “acasa”, dincolo de orice. O data macar sa ma simt si eu acasa. O data macar sa simt armonia, linistea, tandretea pe care am considerat tot timpul ca ar trebui sa o aiba o relatie adevarata. Da, era liniste in bratele lui. Era cald si acasa…
@soffys 