Suflete tinandu-se de mana…

Claxon. “ce-aSuflete tinandu-se de manam facut?” Ma uit stanga … Ma uit dreapta… Spate… Aaahhh…” Tu erai?” Imi face semn sa trag pe dreapta. Intra in masina si simt cum inima mi se urca in gat. Foarte natural imi pune mana pe picior si zice cu un zambet dezarmant in priviri:  “ai timp de o cafea?”.  Incuviintez din cap, caci imi cam pierdusem glasul si imi spune sa ma tin dupa el, ca stie el unde sa mergem. Il urmez, ascultatoare, in timp ce gandurile joaca pingpong in capul meu. De ce i-am lasat portita deschisa spre sufletul meu? Acum tranteste usa de perete si intra pana in strafunduri! Am zis ca sunt stapana pe situatie, am zis ca ma descurc eu dupa ce pleaca… Insa emotiile care imi strabat corpul din momentul in care a intrat la mine in masina, imi spun ca am cam dat de dracu’. 😀 E ciudat cum poti sa te cenzurezi timp de 5 ani, sa te controlezi, sa nu te lasi dus de val si in cateva zile sa mototolesti autocontrolul si sa-l arunci la gunoi… sa te lasi in cadere precum o cascada si sa simti cum sentimentele navalesc peste tine si te afunda tot mai adanc…

Ne asezam la masa si il vad cum ma priveste vesel si spune: “Nici nu stii cat ma bucur ca te-am intalnit! Abia acum realizez cat de putin familiari suntem unul cu altul.. Am niste emotii acum ca te vad in fata mea…”

Uimita de sinceritatea dezvaluirilor lui, imi ascund privirea in pamant, ca nu o pot sustine pe a lui. Ma bucur sa aud ca nu doar eu sunt emotionata. Incet reusesc sa ma relaxez si il privesc senina. Ochi verzi, par saten, inalt… mai inalt ca El, privire sincera si calda… Da, nu sunt obisnuita cu el… Nu mi-e familiara prezenta lui, insa ii simt sufletul langa al meu. E de ajuns sa ne uitam unul la altul si sa stim ca sufletele ni se tin de mana. Subiectul ramane in aer. Vorbim banalitati… Cautam subiecte care sa umple timpul si sa sparga tacerea dintre sufletele noastre. Tot ce vreau sa-i spun ramane in varful buzelor… si realizez ca nici nu e cazul sa spun ceva, ca stie.. si stiu… Conversatia privirilor spune tot… oglinzile sufletelor ne reflecta emotia, sentimentele si lumineaza canalul de comunicare. In valtoarea povestilor, intinde mana si o acopera pe a mea, continuand sa asculte si sa aprobe aberatiile mele despre trafic, vreme si hypermarket. Caldura mainii lui imi spune ca ii e dor de tot ce n-am trait. Ii prind varful degetelor in palma mea, sa stie ca traim aceeasi drama a necunoscutului. Continua cu Festivalul din weekend, pretul la benzina si filmul pe care vrea sa il vada. Ii inteleg emotia din strangerea de mana, dorinta din mangaierea abia perceptibila a degetelor si haosul din suflet din privirea patrunzatoare. Traim aceeasi poveste, impartasim aceeasi taina, privim acelasi rasarit… Cerem nota, caci ne-am spus tot ce aveam de spus. Ne imbratisam, ne indepartam aparent detasati, iar sufletele noastre pleaca dansand, tinandu-se de mana…

Urc in masina si primesc mesaj… “Inca nu stiu cand plecam, s-ar putea sa se mai amane putin, caci ii lipsesc ceva acte. Mai avem timp…” Nu stiu daca sa ma bucur sau sa-mi fie teama… Dar sufletul danseaza in continuare…

Advertisements

Sedusă și abandonată…

Cum poate crea cineva atâta dorință și apoi să se retragă? Lumea s-a întors cu capul in jos! Eu nu mai înțeleg nimic. Unde ați mai văzut voi bărbatul care să te dorească cu atâta ardoare, să te facă să-l dorești atât de mult, încât parcă îți pierzi mințile și apoi să plece… Ca și cum nimic nu s-a întâmplat! Ca și cum nu s-a oprit timpul în loc într-un sărut… ca și cum scena anterioară nu face parte dintr-un film, nu are continuare, nu trebuie să ducă undeva… Un sărut.. nimic mai mult! Un vis… o amăgire! A fost doar un scurt metraj: fără început, fără sfârșit. Nici măcar cu ”punct și de la capăt”!

Vorba lui Tudor Gheorghe: ”Au înnebunit salcâmii… și tu vrei să stau cuminte!?” Cum să stau cuminte că tu pleci? O lună de zile… o veșnicie de așteptat cu atâta fierbere interioară! Eu cred că încă visez! Ciupiți-mă să mă trezesc! Cum era ”statusul” meu la un moment dat: răbdarea mea nu va cunoaște limite?? Tocmai a cunoscut!

Și totul a fost premeditat! Conștient, știind că urmează să plece, că nu mai este timp de ”va urma”, a plantat sămânța. Că doar e primăvară… să încolțească, să prindă bine rădăcini și să înflorească până la întoarcere… Râd, râd isteric!  Și el… mă ia pe brațe, mă ridică la cer… și îmi dă drumul de acolo!!! =)))))) Da, râd isteric! Și îmi mai și promite că lucrurile se vor schimba la întoarcere… că povestea noastră abia atunci va începe cu adevărat! Dar eu nu vreau o poveste atunci! Vreau o scenă fierbinte acum! Atât! Să simt flacăra cum arde până la final!

Hmmmmmmm…. mda… sedusă și abandonată! Titlul perfect!

Să ne cunoaștem întâi…

O săptămână fără niciun semn… N-a răspuns nici la sms… Nu cred că trebuie să mai spun prin ce am trecut.. Azi dimineață, pe când reușisem să-mi adun gândurile și să mă concentrez la ce aveam de făcut la job primesc sms: Cafea? Nici n-am știut cum să reacționez. După 10 minute am scris: 10.30, la Bistro Engels. Era cazul să închei povestea asta, până nu o luam de tot razna, așa că mi-am luat inima în dinți și m-am dus. Emoțiile erau mai puternice decât voința mea. Încercam să îmi păstrez calmul pe drum, dar parcă îmi tremurau mâinile pe volan. Era deja acolo. Mi-a zâmbit cuceritor și a spus:

– Am fost plecat din țară!

Mi-a tăiat toate reproșurile pe care le aveam pe limbă. Nu puteam să-i mai cer socoteală acum pentru o săptămână de liniște totală. A fost plecat. Punct. Am comandat un cappuccino și m-am uitat lung la el. Încercam din răsputeri să afișez o atitudine seducătoare, dar nu știu sigur dacă îmi reușea. Dacă plecam, trebuia să plec învingătoare.

– Am înțeles. E ok, nu mă așteptam oricum să-mi răspunzi. Știu cât de ocupat ești.

–  Când e vorba de tine, nu sunt prea ocupat. Doar că n-am avut cu mine telefonul ăla.

– Ah, da… acum înțeleg.

Știam că are un telefon strict pentru chestii personale. Și mi se părea normal. Jobul e job… viața privată este altceva.

– M-am gândit la tine cât am fost plecat. Și mi-am dat seama că nu ești așa cum am crezut. Ești mai specială și am nevoie de puțin timp să te cunosc.  E mai mult decât ceva strict carnal… și vreau să-ți ofer mai mult. Ce zici?

“Zic că vreau să mă retrag până nu este prea târziu!! Zic că nu te pot lăsa să te joci cu mintea mea! Zic că nu mă simt stăpână pe mine lângă tine!” Am zâmbit, ca să nu se vadă strigătele din capul meu și am spus, ușor ironic :

– Ai nevoie de timp și spațiu? Te-ai speriat?

Cu un surâs în colțul gurii mi-a spus:

– Te deranjează că vreau să-ți fac curte… ca pe vremuri? Nu mai ești obișnuită cu bărbați galanți? Bărbați care vor să te cunoască înainte să sară pe tine?

– Așa vrei tu să-i spui? Ok! Îți ofer cât timp și spațiu vrei. Chiar așa… de ce nu m-aș lăsa curtată? Să văd și eu cum se mai face curte în ziua de azi… de către bărbați galanți…

– Nu spațiu am cerut, ci timp… Spațiul dintre noi sper să fie din ce în ce mai mic…

Mi-a luat mâna în mâna lui și mi-a spus, în timp ce mi-a mângâiat din nou încheietura, fin și tandru, până ce mi-a citit tulburarea în ochi:

– Vreau să știu totul despre tine. Să știu ce te ridică, ce te doboară, ce te face melancolică, ce te face să te trezești în fiecare dimineață zâmbind, ce îți place, cum îți place, de ce te temi,  ce te face să acționezi, ce te face să te retragi, ce te relaxează, ce te umple de energie… TOT ce este în tine și poate nici măcar tu nu știi.

L-am privit fără replică, simțind toate aceste cuvinte ca pe niște promisiuni. Era o abordare la care nu mă așteptam. Trebuia să mă bucur sau să-mi fie teamă?!…

Și-a privit ceasul și a cerut nota. Când a întins mâna să vadă cât era de achitat, am pus mâna pe mâna lui și am zis:

– Lasă-mă pe mine de data asta.

A zâmbit, s-a retras și a încuviințat din cap. Puțin surprinsă de atitudinea lui, am scos portmoneul și am plătit. Nu mă așteptam să fie de acord. Se știe că fetele se oferă și ei trebuie să refuze. Unde era gentleman-ul din el?? 🙂 Am ieșit și m-a condus la mașină. Mi-a deschis – ca un gentleman – ușa, s-a aplecat, m-a sărutat pe obraz și mi-a urat o zi frumoasă! A închis ușa și a plecat spre mașina lui fără să se uite în urmă.