Viața de amanta





Începusem la un moment dat un post in care scriam despre regulile de a fi amanta. Si descriam cu amănunte cum e bine sa păstrezi tot timpul o mică distanța, sa nu te implici total, sa faci un pas in spate când simți ca te-ai lăsat dusa de val, căci e foarte ușor sa ajungi sa speri, sa-ți faci planuri si sa ai așteptări, dacă nu privești si rațional din cand in cand relația. Si credeam atunci ca pașii înapoi îmi vor da un echilibru si ma vor feri de suferințe ulterioare. 

Ma bucur acum ca nu mi s-a părut atunci un post de calitate si nu l-am publicat. Căci viața e ironica si vine si ne da peste nas cand ne așteptam mai puțin. Nu poți fugi de suferința nicicum. Tot ceea ce simți, chiar dacă in timp încerci sa reprimi si sa te controlezi, te ajunge din urma si, pe cand credeai ca ți-ai revenit, te lovește si mai tare si intri ca intr-o stare de sevraj. Si simți cum te doare carnea pe tine de dor si îți pierzi respirația înghițindu-ți lacrimile, in încercarea de a pune capăt furtunii din sufletul tău. Si te enervezi si mai tare pe reacțiile tale si te încăpățânezi cu disperarea unui copil răsfățat sa nu lași tumultul sa te acapareze, însă totul e in zadar. 

Si cu sufletul făcut bucăți, te intrebi cât din ce ai crezut ca ai trăit a fost de fapt adevărat. Oare ce spuneau toate cuvintele nespuse? Oare tăcerile au însemnat ce ai simțit tu? Sau totul a fost doar in capul tău… Acum cand liniștea e tot ceea ce ai, cand nici tăcerea nu mai știi e înseamnă, cum poți privi in urma fără regret? De fapt nu regret … Ci incertitudine. O incertitudine dureroasa, ce te mânâncă din interior si îți omoară orice amintire pozitivă a ceea ce a fost. Căci in momentul asta totul e trecut prin filtrul deznădejdii si al dezamăgirii. Acum cauți răspunsuri si fiecare celula a corpului tau are nevoie de confirmarea ca n-a fost totul doar un vis. Ca nu poți arunca 6 ani pe apa sâmbetei așa ușor. Mai ales ultimul an, pe care il credeai plin de semnificatii.  

Realizez ca sunt in prag de depresie. Realizez ca va trebui sa trec si prin asta in drum spre vindecare. Nu mai știu câți pași mai sunt pana acolo. Erau parca 9 in total. O sa-i parcurg pe toți, cu stoicism, ca sa pot ajunge intr-un final sa privesc in urma si sa văd ca toate astea au avut un rost. Acum nu pot vedea asta, am privirea încețoșată si mintea tulbure de prea multă suferința. Acum ma întreb dacă chiar am fost atât de oarba… Dacă instinctul m-a putut înșela intr-atât încât sa simt lucrurile atât de diferite de realitate. Acum ma ascund in spatele unei măști, dincolo de amintiri, căutând adevarul. Masca îmi acoperă si-mi protejează sufletul rănit, in așteptarea vindecării. 

Se zice ca timpul le rezolva pe toate. Tot ceea ce trebuie sa fac este sa aștept, nu? 😀

P.S. : Diacriticile nu le-am pus eu, le-a pus telefonul, din păcate doar din loc in loc. Il scuzați, nu? ;))

Advertisements

Don’t!

keep-calm-cause-i-don-t-care-4Nu cred ca trebuie sa dau explicatii nimanui… Poate ca viata mea este putin altfel, este una putin  noncoformista, insa asta nu o face mai putin reala. Unii o cred, altii nu… Cei din urma ar putea cel mult sa o citeasca ca pe un roman… Poate unul bun! 😉 Nu iti cer sa citesti ce scriu. O faci doar daca iti place. Nu o sa pot niciodata multumi pe toata lumea. Totul e alegere… Unii citesc pentru ca le place, altii pentru ca ii sochez, altii pentru ca, undeva in adancul sufletului, le-ar placea sa traiasca ca si mine. Fine by me! Dar nu chestiona realitatea mea!